Cea mai veche poveste

Cea mai veche poveste a IEI, pentru mine, începe în copilărie. O fetiţă de la oraş, cu bunici la ţară, ceva poate banal, dar atât de adânc scris în sufletul meu.

Bunicii mei au trăit într-un sătuc uitat de lume, undeva în judeţul Buzău, într-o căsuţă ţărănească mică, din chirpici, care nu a văzut electrificarea niciodată, situată pe culmea unui deal. După atâţi ani imaginea este atât de clară, parcă a fost ieri ziua când am trecut pe acolo ultima oară.

La vârsta aceea nu prea sesizam greutăţile vieţii de la ţară, prin urmare, nu mă afecta cum mă spălam, toaleta din curte sau alte chestii la care acum aş fi mult mai atentă. Însă, studiam cu atenţie tot ceea ce mă înconjura, luam curtea la rând, orătăniile şi animăluţele gospodăriei, intram în casă şi deschideam toate cutioarele, oprindu-mă, dacă nu eram observată de bunica, mai mult la cea cu dropsuri, intram cu sfială în „casa mare”, camera aceea unde era mereu curat lună şi răcoare chiar şi vara. Mă fascinau ştergarele de la gemuleţele mici ale casei, acoperitoarea de pat, icoanele şi lampa afumată, care, în fiecare seară, arunca umbre misterioase în cămăruţa unde dormeam eu, sora mea şi bunica.

Bunica era micuţă tare, harnică foc şi foarte blândă şi bună, ne purta după ea toată ziua, ca o cloşcă peste tot. Bunicul mi se părea tare înalt, cu o cămaşă albă, cu guler tunică, aşa cum era portul pe acolo, cu pantaloni din stofă groasă şi, câteodată cu o pălărie pe cap. Bunicul era mai morocănos, ne mai dojenea, se tot împungea cu bunica şi cred că degusta destul de des din ţuica de prună, din pomii din spatele casei.

Sunt multe emoţii care au rămas, dincolo de fapte şi de chipuri, din aceea perioadă. Însă cel mai mult adoram înseratul care mă prindea mereu pe prispa casei. Bunica pregătea masa, bunicul amesteca în tuci, sor-mea bălăurea pe undeva prin curte, iar eu stăteam pe un mic scăunel din lemn şi mă uitam, din casa de la deal, în vale printre salcâmii înalţi plini de ciripeli de păsăre care se pregăteşte de noapte. Nu ştiţi câte gânduri împleteam atunci în mintea mea de fetiţă destul de visătoare!

Gospodăria ţărănească atât de autentică, aşa cum am prins-o eu, este una dintre marile mele comori, pe care le voi purta totdeauna în suflet. Faptul că am avut marele privilegiu să îmi petrec copilăria în acest fel mă face să mă simt un om tare norocos.

De aici am prins dragostea de lucruri simple, de frumosul în stare pură şi respectul faţă de cei care au fost. Mă bucur de o floare, de un amurg şi de o carte citită la umbra unui copac. Mă bucur mai mult decât orice atunci când mâinile mele meşteresc, când ţin acul, când pipăie o năframă fină sau un macat colorat.

Ştiu, în ziua de azi, altele sunt „valorile”, altele contează. Noi am vrea să oferim copiilor servicii pe bani mulţi, confort de multe stele, dar este o falsă iluzie! Copiilor noştri le trebuie autenticitate, rădăcini, stabilitate şi tradiţie. Altfel vom continua procesul de alienare, de înstrăinare cu care ne confruntăm în prezent. Semănăm vânt, culegem furtună! De noi depinde acest lucru, nu de micuţii noştri.

Atelierele noastre sunt pentru toate vârstele, dar mai ales pentru copii. Adulţii încă mai încearcă, unii dintre ei, nostalgiile copilăriei mele, unii se regăsesc în aceste rânduri şi ştiu că sufletul li se înmoaie citindu-le. Stă în puterea noastră să le oferim astfel de momente şi copiilor noştri, iar Poveştile IEI, acest atelier este pregătit să o facă.

Contactaţi-ne şi împreună vom stabili ce este mai bine pentru copilul dumneavoastră, cum să-i oferim tradiţie, meşteşug şi autenticitate, într-un mai bine zis, amintiri nepieritoare peste ani şi o dezvoltare armonioasă!

Poveştile noastre nu s-au sfârşit, însă le aşteptăm şi pe ale voastre: ce amintiri frumoase sau, poate triste, aţi ascuns în suflet? Aţi avut contact cu meşteşugurile, cu tradiţiile noastre? Ce meşteşug v-a plăcut mai mult? Care este prima poveste pentru voi?

Corina

Poveştile IEI